De ce nu le mai dau scriitorii contemporani nume personajelor?

Cum căutări pe Google devin imposibile?

În lumea literară de astăzi, un fenomen tot mai vizibil a devenit aproape o regulă nescrisă: personajele centrale rămân fără nume.

Ca autor de non-ficțiune, rareori îmi pun propriul nume în text, dar când încerc să caut pe Google o întrebare legată de un roman recent, descopăr că nu știu cum să formulez căutarea, tocmai pentru că protagonistul nu are un nume. Am petrecut sute de pagini cu acest personaj. Poate că știu ce fel de om este și cum ar vrea să fie. Mai des decât mi-aș dori, îi știu obiceiurile de la baie.

S-ar putea să fiu conștient de aspecte din viața lui pe care nici cel mai apropiat om nu le știe, dar nu știu singurul lucru pe care îl știe toată lumea: numele lui.

N-am nicio idee cum să-i spun.

Dacă, la fel ca mine, apreciezi romanele cu acțiune redusă și o atmosferă densă, probabil că ai petrecut mult timp cu naratori anonimi. În 2015, fenomenul era suficient de răspândit încât Sam Sacks să-l eticheteze drept o „epidemie” într-un articol din The New Yorker.

Și nu a încetinit în anii care au urmat.

Naratori fără nume apar în unele dintre cele mai discutate opere de ficțiune literară din ultimii ani: „Audition” de Katie Kitamura, „Transcription” de Ben Lerner, „My Year in Paris with Gertrude Stein” de Deborah Levy și, cel mai recent, „Life of M” de Rachel Cusk.

Bineînțeles, aceste titluri sunt doar o parte din valul de naratori anonimi.

Ce ascunde lipsa unei identități clare?

Convenția este populară și în romanele apocaliptice, unde sistemele sociale care generează nume utile s-au prăbușit; în aluziile creștine, unde întreaga umanitate este implicată; și în thrillere, unde ascunderea numelui poate crea o întorsătură de situație.

Dar eu văd aceste cazuri ca fiind diferite de cele pe care le întâlnesc mereu: naratori care se plimbă prin oraș, izolați nu de prăbușirea societății, ci de propriile frământări.

Ca să fiu clar, apreciez aceste cărți și cred că meditația în metrou este cool și distractivă. Nu mă deranjează naratorul fără nume ca simplă convenție. Doar că nu știu ce vor de la mine sau ce mă pun să observ.

Numele sunt adesea substitute pentru identitate, iar același lucru se poate spune și despre absența lor. În „Rebecca”, unul dintre cele mai cunoscute exemple, a doua soție a lui Winter nu are nume, iar lipsa unui sine fix este probabil rana centrală a romanului.

Ea se imaginează în principal ca o înlocuitoare pentru prima doamnă a lui Winter, Rebecca — o femeie care, prin contrast, are un nume și o forță atât de copleșlentă încât dă titlul cărții.

„Audition” explorează, de asemenea, instabilitatea sinelui, fiind narat de un actor fără nume care pare să experimenteze două conștiințe simultan: „Nu o separare de personalitate sau de psihic, ci suprapunerea naturală a unei minți peste alta”. O interpretare comună este că anonimatul servește drept recipient în care cititorul poate păși — o idee uneori legată de Everyman, de aluzia creștină și, mai recent, de romanul lui Philip Roth.

Dar nu sunt sigur cât de eficientă este această abordare.

Pentru mine, cel puțin, nu prezența sau absența numelui mă împiedică să mă identific cu naratorul din „Fight Club”, ci faptul că nu vreau să iau bătaie în1 plină figură. Mă gândesc la un prieten care spunea odată că îi este greu să scrie ficțiune pentru că este mereu blocat în alegerea numelor. Pe măsură ce alegi unul, spunea el, blochezi implicit toate celelalte informații: vârstă, etnie, gen. Prietenii noștri glumeau pe seama asta: cu siguranță vor trebui să știe ceva despre propriile personaje.

Au oare acești naratori anonimi un nume?

Era oare de așteptat să scrie un bărbat din afara timpului, fără rasă, trecut sau legătură de gen, și să spere că va rezona cu cineva?

Când un text este în mod plauzibil auto-ficțiune, numele servește drept buton prin care autorul setează gradul de autobiografie cu care suntem chemați să identificăm personajul.

Dar poate mă îndepărtez de subiect. Poate m-a distras întrebarea despre cum lipsa unui nume remodelează identitatea naratorului și am uitat de cealaltă jumătate a problemei.

Iată ce contează cu adevărat: acești povestitori fără nume au, de fapt, nume.

Naratorul din „Rebecca”, de exemplu, are unul despre care ni se spune că este „frumos și neobișnuit”. Maxim îl știe. Personalul de la Manderley îl știe.

Doar cititorul rămâne în întuneric, incapabil să vadă naratorul prin ochii altcuiva. Un nume este, la urma urmei, cel mai simplu mod prin care cineva există pentru ceilalți.

Numele ascuns marchează atunci o schimbare atât în poziția narativă, cât și în identitate.

Nu este vorba că personajul este „toată lumea”, „nimeni” sau chiar „autorul”, ci că forma sa exterioară nu ne este dezvăluită. Povestea a fost filmată de o cameră montată pe pieptul naratorului. Este probabil relevant că am început să citesc o serie de romane contemporane fără naratori.