Dezvăluirile cutremurătoare ale lui Valentino Rossi despre moartea lui Marco Simoncelli

23 octombrie 2011: o zi de o cruzime imensă!

Valentino Rossi a ales să rupă tăcerea asupra unuia dintre cele mai dureroase episoade din istoria sporturilor cu motor, oferind detalii intime și tulburătoare despre legătura sa cu Marco Simoncelli și despre fatidica zi de 23 octombrie 2011, când circuitul de la Sepang a devenit scena unei tragedii. Aceste confesiuni fac parte din volumul autobiografic „Valentino Rossi, la mia storia”, a cărui lansare este programată pentru marțea viitoare, un fragment fiind prezentat în exclusivitate de cotidianul Corriere della Sera.

Amintirile lui Rossi despre Simoncelli încep cu perioada în care acesta era doar un adolescent, un puști de 15 sau 16 ani care se remarca prin statura sa neobișnuit de înaltă. Pilotul veteran își amintește de membrele lungi și de gesturile ample ale tânărului, care gesticula constant în timpul conversațiilor, ceea ce îi evoca imaginea personajului Goofy din universul Disney.

Această asemănare fizică i-a adus, în mod natural, porecla „Pippo”.

„Era un tânăr ca noi toți, format în comuniune cu natura și cu briza mării, purtând în privire și în spirit acea amprentă inconfundabilă a regiunii Romagna”, rememorează Rossi cu nostalgie.

Legătura lor a devenit mult mai strânsă în iarna anilor 2006-2007, moment în care Simoncelli a apelat la mentorul său pentru sprijin în antrenamentele fizice. Rossi reține clar întrebarea adresată de Marco: „Vale, am nevoie să progresez și să dau jos câteva kilograme, mă poți primi în echipa ta de pregătire?”.

Departe de a-l vedea ca pe o amenințare pe circuit, campionul italian l-a privit mereu ca pe un frate mai mic pe care dorea să îl susțină.

Îl descrie ca pe un om cu o personalitate luminoasă, caracterizat prin bunătate, umor și o simplitate dezarmantă.

„Eram prieteni adevărați, într-o etapă a vieții în care destinele noastre erau în plină ascensiune”, notează Rossi.

Succesul le-a surâs simultan în 2008, când amândoi au cucerit titlurile mondiale, Rossi la clasa regină, MotoGP, iar Simoncelli la clasa de 250 cmc, înainte ca cel din urmă să facă pasul spre elita motociclismului în 2010, alături de gruparea Honda Gresini.

Ziua de 23 octombrie 2011 rămâne întipărită în mintea lui Rossi ca un moment de o cruzime imensă, ziua în care Simoncelli s-a stins la vârsta de doar 24 de ani. În cursul celui de-al doilea tur pe circuitul malaezian, Marco se afla într-o dispută acerbă cu spaniolul Álvaro Bautista de la Suzuki.

La intrarea într-un viraj larg de dreapta, după ce trecuseră de virajul nouă, motocicleta lui Simoncelli a pierdut brusc aderența pe roata din față, provocând căderea pilotului.

Rossi explică faptul că, în momentele în care un adversar cade în fața sa, reacția sa este una automatizată, menită să îi protejeze propria cursă.

Îmi șterg instantaneu acea imagine din conștiință.

Gata, nu mai este în competiție. Așadar, pentru mine, Simoncelli a dispărut din ecuație în acel moment. Nu există răgaz pentru alte gânduri, mărturisește el.

După ce l-a zărit pe Marco alunecând spre exteriorul pistei, Rossi a continuat să ruleze, fără a bănui că traiectoria pilotului și a motocicletei sale se va întoarce periculos spre interiorul virajului, exact în calea sa. A trecut aproximativ o secundă, poate o secundă și jumătate, de când l-am văzut prăbușindu-se.

În acele clipe, Marco a încercat din răsputeri să își redreseze motocicleta, dar viteza era deja mult prea mică. A rămas lipit de motor, în timp ce acesta continua să se rotească spre dreapta, către interiorul virajului, povestește Rossi.

În timp ce se afla în plină manevră de accelerare, Rossi a observat o umbră apărând neașteptat. Se duela în acel moment cu Colin Edwards, care se afla pe interior. Într-o fracțiune de secundă, mi-am dat seama că acea umbră era motocicleta lui Sic.

El era acolo, agățat de ea. L-am lovit amândoi: mai întâi Colin, apoi eu, imediat după el. Am trecut efectiv peste el și am simțit impactul sub roți, scrie fostul campion.

Deși janta motocicletei sale Ducati a cedat, Rossi a reușit să rămână pe două roți, oprindu-se ulterior în zona de iarbă de pe marginea circuitului.

A realizat Rossi gravitatea accidentului?

Imediat după accident, starea lui Rossi era una de confuzie totală; nu realizase încă gravitatea situației. Convins că nu a fost un impact direct, s-a îndreptat spre zona boxelor, unde l-a întâlnit pe Uccio.

Prietenul său, devastat, i-a transmis vestea cruntă: „I-a zburat casca… I-a zburat casca”.

Am blestemat momentul, am închis ochii și am înjurat.

O cască nu ar trebui să se desprindă niciodată, iar dacă sistemul de prindere cedează, înseamnă că forța impactului a fost una fatală, rememorează Rossi. Când a văzut reluările accidentului pe ecranele din paddock, realitatea l-a lovit cu o forță copleșitoare.

Mă simțeam responsabil pentru tot ce s-a petrecut.

Nicio explicație tehnică nu putea să îmi elimine povara de pe suflet. Mă gândeam la el, la ce a simțit în acele clipe. Îmi amintesc doar acea liniște apăsătoare, scrie el.

Vestea oficială a morții a venit prin tatăl lui Marco, Paolo, care a fost martor direct la tragedie pe marginea pistei, unde a alergat pentru a-și susține fiul, realizând imediat că acesta nu mai este în viață. Rossi și Uccio s-au retras în camera lor, într-un paddock care devenise un oraș-fantomă, bântuit doar de vânt și de o tăcere ireală. Au rămas așezați pe podea, fumând în tăcere și plângând.

Eram complet dărâmat.

Simțeam ca și cum aș fi primit o lovitură devastatoare în cap, eram amețit. Am stat așa, în tăcere, mai bine de o oră, povestește pilotul.

Zilele următoare au fost marcate de întrebări chinuitoare și de sentimentul de vinovăție.

Rossi se întreba dacă ar fi putut evita impactul, dacă ar fi trebuit să fie mai atent sau să vireze altfel.

Aș fi putut face ceva diferit?

Răspunsul, la care am ajuns abia după mult timp, este nu. Dar, în acele prime zile, nu exista niciun răspuns care să îmi aline suferința, admite el.

În finalul autobiografiei sale, Rossi explică de ce a ales să continue cariera în motociclism în ciuda traumei.

Își amintește cu drag de momentele petrecute alături de familia Simoncelli, de ieșirile la motocross și de bunătatea mamei lui Marco, Rossella, care îi primea mereu cu lasagna proaspăt gătită.

La întoarcerea din Malaysia, a fost asaltat de jurnaliști care îl întrebau dacă se va retrage.

La 32 de ani, după ce a trecut prin cel mai negru moment al vieții sale, răspunsul lui a fost ferm: nu s-a gândit niciodată la retragere.

Totul, absolut totul, din cauza modului tragic în care s-a întâmplat, făcea parte din acest sport periculos.

Marco știa riscurile și iubea să concureze. Eu am știut mereu acest lucru și am iubit întotdeauna să fiu pe pistă, conchide Valentino Rossi.